Șoapte

de Mihail CIUPERCESCU

E ora tăcerii…
Cuvintele dorm.

Ascult încordat susurul lor:

Sunt obosite, au un coşmar,
vorbesc de-a valma, se zbat în zadar;
parcă denunţă, parcă nu pot,
scâncesc disperate, urzesc un complot.

Verbe se-agită şi vor să-ntărâte
conjugând într-una-nţelesuri urâte;

Adjectivele ţipă multicolor
încărcate de-atâtea jocuri de rol;
preferă s-ajungă să fie doar zdrenţe
decât să salveze, mereu, aparenţe;

Pronumele caută substantive pierdute
şi nu se mai vor atâta vândute;

Numeralul urlă că prea e mult haos
şi-ar vrea să inducă un pic de repaos.


În cercul nebun apare jenat
şi totuşi distins un Înalt Predicat.
Puţin demodat, având doar un sens,
privirea directă şi gândul prea dens,
e încă șocat, aerian şi nevrotic.
El ţine în mâini un Cod Semiotic.

Tăcerea se lasă, parcă-i alt vis:

-Ştiu că vă doare, eu am prezis
că fi-vom insecte pe file de cărţi,
fluturi în vorbe, cu sensuri în părţi;
ne-am golit conţinutul, ne-am trădat bogăţia,
ne-am vândut la-ntâmplare, am cârdăşit cu hoţia.

Când nu suntem laşe,
sau vagi, de uzură,
ne trecem pe rând, dureros, prin cenzură;
a trecut vremea când drepte şi tari
stăteam de strajă ideilor mari,
şi când adânci, şi limpezi, şi clare
apăram cu credinţă orice onoare,
orişice normă, orice concept…
Ce văd acuma e deprimant şi nedrept.


Eu
am rămas singur, lipsit de aspect;
substantive comune nu vreau subiect;
pronumele-s false,
conjuncţiile speră,
imperativul la mine nu mai aderă.

Eu caut zadarnic un mod înţelept
ce-l vreau, cu credinţă, mai mult ca perfect;
încerc să găsesc pierdutul astral,
să vă scot din cercul circumstanţial,
dar indicativul prezent e greu şi steril
când toţi vor la noi doar o figură de stil.

Mai nou, în uşa somnului nostru,
stă la pândă Poetul din monstru.

Surprins, simt teama că amuţesc,
c-o să am bâlbe, că înnebunesc,
şi-atunci,
alarmat
că-mi vor da şi-un virus de agramat,
încep ca să fug…


Din urmă tăcerile parcă toate m-ajung;
şi-n clipele-n care încerc să mai scriu
cuvintele toate se-ascund în sicriu,
iar când vreau să vorbesc cu sens mai adânc
cuvintele, toate, sunt de mormânt.

În ora tăcerii, când cuvintele dorm,
mă fură uitarea-n adânc şi adorm.

Da-mi pare că-n uşa somnului meu
pândeşte cuvântul coşmarul meu greu.

violentă presimţire fără subiect. străinei

de Vali BALCAN

Astăzi aş fi vrut să te las să cânţi în linişte povestea aia cu zmei, povestea aia ce mi-o citeşti de fiecare dată când eşti tristă. Astăzi aş fi vrut să te cunosc în umbra durerii tale, să adorm acolo într-o violentă presimţire fără subiect, într-o anumită stare de aşteptare. Însă nu ştiu ce era de aşteptat. Poate cântecul, poate povestea, poate niciuna.

Nici tu nu erai de aşteptat pentru că nu vroiai a fi, nici pentru durere nici pentru eclipsa singurătăţii.

Acum e dulcea confuzie, ca o neputincioasă furie gată să te inventeze, în loc să te găsească. Iartă-mi profanarea pe care mă sui ca pe o scară la cer. Frânge-o sub picioare ca să rămân suspendat în nebunia de care să nu mă pot îndoi, nici măcar o clipă.

Astăzi, captivă în propriul tău somn, m-ai visat fără să te îndoieşti. Eram acolo, în locul tău preferat, şi tu tăceai făra sens venirea. (Apoi ai răsturnat lumina şi te-ai apropiat de mine ca o icoană de buzele păcătoşilor.)

Albastru de Voroneţ

de Leonard BĂICEANU

"Albastru de Voroneţ" şi "Alb de Humor" - două expresii cu denotaţii tehnice şi artistice, unice şi reprezentative în cultura românească şi universală.

La baza albastrului de Voroneţ a stat azuritul sau chessylitul (după localitatea Chessy, lângă localitatea Lyon, în Franţa; denumire propusă de minerologul francez Francois Bendant, în anul 1842).

În acest context, azur este întrucâtva sinonim cu albastru strălucitor, culoarea predominantă a pietrei. Rădăcinile cuvântului îşi găsesc originea în persană, după o veche aşezare afgană, Lazheward, de unde se atrăgea acest mineral.

Varianta latină, mai cunoscută nouă, se conturează în jurul acestui cuvânt, luând forma lazulum, lazuli, lazulit, azurit. În România, azuritul se găseşte predominant în rezervoarele de la Carlibaba, Pojorâta, Oraviţa, Illba etc.

Nu doar la Mănăstirea Voroneţ s-a aplicat această culoare, ci şi la alte mănăstiri din acea perioadă, cum ar fi Gura Humorului (aici celebru fiind "Albul de Humor").

Particularităţile albastrului de Voroneţ sunt date de o reţetă specială, care conferă culorii o nuanţă deschisă, deosebită, asemănătoare cerului de dimineaţă. Din ceea ce ne este accesibil ca informaţie, ştim că azuritul este sfărâmat, transformat în pulbere (cu denumire alternativă de albastru de munte sau piatra armenească) şi amestecat cu o substanţă organică. Se pare că formula pastei rezultate şi umiditatea atmosferică au un efect în conservarea "fidelă" a acestui "albastru".

De asemenea, azuritul era exploatat şi pentru extragerea cuprului, astefl că pigmentat obţinut (altul decât cel produs de meşterii români) era instabil în condiţii de umiditate, transformându-se în "malachit", un alt mineral, de culoare verde. Poate că din această cauză unele picturi medievale (dar şi alte scene în care s-ar fi impus firesc culoarea albastră) par să aibă cerul de culoare verde.

Revenind la procesul de restaurare, cercetătorii susţin că este imperios necesar ca toate substanţele chimice utilizate să fie compatibile cu cele originale. Astfel, nu devin atât de importante componenta financiară şi simpla dorinţă de a reface gletul şi frescele, ci viitoarele cercetări care să identifice ingrediente iniţiale pentru a nu provoca reacţii chimice care pot compromite total munca de restaurare. Mai aflăm că nu doar pigmenţii joacă un rol în conservarea frescelor, ci şi zidăria, tencuiala şi modul de aplicare a acesteia.

Fotografie realizată de Luminiţa Antonela Kovaci

Visele doamnei Pachet 49

de Anni-Lorei MAINKA

nu am început pentru ploaia de oameni
ploaia nu are început pentru mine

respir şi-mi ling buzele sărate
calc
pe faţa de umbre ce vin de sus
cu braţele pline de apă cernută

oare
se poate pleca
din demult în demult
o călătorie
în jurul pământului
venită cu ploaia acasă
înapoi
în strada din care am plecat amândouă?

mă opresc
se opreşte şi ploaia
pământul se opreşte în faţa
sandalelor se opreşte şi timpul
umbrele merg fără voie
umbrele merg
pas la pas

ploaia poate fi un prieten
vorbeşte rar aduce din umeri
are metehne ca oricare om

te recunosc şi pe tine
stăm pe o bancă

desfacem strop după strop
şiruri de poze trezite de lacrimi
eşti mut de atâta durere

ploaia închide şi ultima vorbă
e bine
e bine
cuvântul e mort în această eră de surzi

surzi surzi surzi

picură printre noi ploaia de patimi

în faţa sandalelor mele morţii sunt fără nume
tu
le dai nume de om
şi de mame

uite
pământul se ridică şi cade
a venit vara în lumea de sub ape

morţii ştiu cum îi cheamă

taci

ploaia acum îi spală pe toţi

De ziua iubitelor

de Petre ANGHEL

Iubita mea din vechi Liban,
Sunt mai bogat ca Decebal
Cel cu grămezile de aur,
Dar tot privirea ta mi-e laur.

Iubita mea, cu ochi ca mura,
Doar când te văd, îmi piere ura,
Dar, nu mai spune nimănui,
La fel e şi de-ai ochi căprui.

Iubita mea de la câmpie
Nici nu mai ştiu ce mă îmbie:
Mirosul, ochii, gura, nasul,
Sau că în tine am poposul.

Iubita mea de peste deal,
Daca-aş avea un Ducipal
Aş fi la tine-într-o clipită,
Răsfăţului te-aş da ca mită.

Iubita mea din vârf de munte,
Nu te mai plânge c-am prea multe,
Când sunt cu tine uit de toate
Si sunt întreg, nu jumătate.

Iubita mea din mălul mării
Cu pletele culoarea sării,
Ai sâni rotunzi, de derdeluş,
Ţi-i prind în vers acuş-acuş.

Iubita mea, din gândul meu,
Degeaba zici că-s derbedeu,
Sunt doar un tânăr zurbagiu,
Dezbracă-te, la noapte viu.

Acolo unde se termină călcâiul

de Bianca DOBRESCU

acolo unde se termină călcâiul
începe umbra ta
căci în ziua aia de vară
când soare era de mâncare
şi aducea pe alocuri a marmeladă
...mi-ai spus că nu vrei să mă mai vezi
nu-ţi aminteşti, aşa-i?

acolo unde se termină călcâiul
ţi-am lipit umbra
să te port cu mine peste tot

mi-era teamă că nu vei putea
trăi fără bătăile inimii mele
şi eu nu puteam trăi fără masajul la tălpi

Eminescu – “Paranteze într-un text general”

de Dumitru VELEA

Reflexiunile eminesciene tind să se aşeze într-un edificiu de o uimitoare şi modernă arhitectonică, în ultimul timp, vizibilă din ce în ce mai mult; piatră cu piatră, bucată cu bucată vin şi se leagă într-un model cosmotic, în ceea ce poetul a numit Încercări de metafizică idealistă a raporturilor constante în mişcarea eternă. O încercare de a potrivi câteva dintre acestea, într-un „cerc” de pe marele „cerc de cercuri” al edificiului, devine incitantă, cel puţin în prima fază, până la a-şi dezvălui, în pofida fragmentarismului, necesitatea şi justeţea catenărilor dialectice. Cu o linie nesigură să urmărim doar câteva puncte ale mişcării ce ne-ar sugera „cercul” individualului, în cazul de faţă, al omului, căutându-şi sau deschizându-se determinaţiilor. Orice individual îşi are inerenta sa măsură, o presupusă identitate abstractă, tradusă printr-o stare de echilibru. (Echilibru – această idee va tortura ca o necesitate aprinsa minte eminesciană.) În Mss. 2275 B, fila 3, poetul notează: „Starea de linişte e o stare de echilibru. ea nu e nici bună nici rea precum a = a e expresia pentru echilibru. Sunt două greutăţi puse în două terezii opuse – limba arată drept la mijloc. Orice impresie din afară cade însă într-una din terezii a = a + x. Numaidecât x caută scăpare din ecuaţie, fie în ţipet, fie în vorbă, fie în gândire reflexivă. X devine agentul unei maşine intercalate. Viaţa noastră întrucât e simţită de noi, e o serie infinită de acte de voliţiune pozitive sau negative, de da, sau nu”. Sunt determinaţiile pe care individualul le ia; deschiderea lui către particular. Mai departe, pe fila 34, poetul trece la echilibrul universalului. Şi acestuia, parcă hegelian, i se intuieşte coliziunea cu ambivalenţa sa, relevată oarecum dinspre universal spre individual: „Dar îl veţi numi Absolut, dar (î)l veţi numi Infinit, deci unul – Unul rămâne pururea. Dezechilibrul e durerea, e jalea pe de o parte – e bucuria, e fericirea pe de alta. odată echilibrul stabilit rămâne zero dinamic, sentimentul unităţii şi al golului sufletesc. Şi echilibrul e dreptate – e adevărul – e unul”.

O lume a echilibrului şi alta a dezechilibrului; o lume abstractă dar gravidă de contradicţie, a lui „zero dinamic”, şi alta a nexurilor de contradicţii. Stau faţă în faţă, se implică una pe alta sau îşi restabilesc o nouă şi dialectică identitate? Până la o cercetare a întregului, greu de spus. Deocamdată se ştie că Eminescu a trăit acut ideea corelatelor, care, teoretic, era consecinţa „teoriei ecuaţiunii universale” (Mss, 2267, 76 v.) şi poate soluţia dialectizării celor două lumi. În acestea îşi găsea temeiul ideea de echilibru, sau cumpănă, cum îşi va nota el, de la primul nivel al cunoaşterii – al simţurilor – şi până la ultimul – al „raţiunii infinite” (v. în Mss. 2275 B, 72 v.: „Urechea e cântarul sunetelor – ochii cîntarul luminii, nervii cântarul tactului – mirosul cumpăna chimică a elementelor, gustul idem. Creierul cântarul înţelesului”.) Această idee de echilibru îşi adjudecă drept corelat mecanic legea conservării şi transformării energiei. Poetul îl urmăreşte îndeaproape pe fizicianul robert Mayer, traducând, în perioada 1880-1881, după ce luase cunoştinţă încă de la Berlin, ale sale Bemerkungen über die Kräfte der unbelebten Natur (Observaţii asupra puterilor naturii nevieţuitoare), 1842, dar folosită ediţia din 1874 (v. Mss. 2267). Dacă Immanuel Kant „a descoperit – scrie Eminescu pe versoul filei 9 a Mss. 2267 – că spaţiul ca mărime este pururea egal cu sine însuşi, că orice parte am lua din el, aceasta e determinată în mod aprioric de inteligenţa noastră, atât în privirea mărimii ei, cât şi în privirea raportului cu restul spaţiului”, la fel şi timpul, dar în ceea ce priveşte cauzalitatea, el „rămâne obscur”. „Aici vine J. Robert Maxer – îşi notează mai departe poetul – şi susţine că întreaga energie cuprinsă în siostemul nostru solar este o sumă constantă, incapabilă de-a fi diminuată sau sporită, pururea aceeaşi, şi că toate manifestaţiunile acestei singure puteri sunt termeni fenomenologici, cari adunaţi la un loc ne dau pururea acea sumă constantă”. Această lege a conservării şi transformării energiei „studiată sub toate aspectele ei” – scrie acad. Aurel Avramescu în Viziunea eminesciană şi ipoteze ştiinţifice în cosmogonie, în Ramuri, nr. 1, 1964 – va deveni o teză fundamentală în sistemul filosofic eminescian, cu aplicaţii până la celula fundamentală a existenţei sociale – munca: „principiul conservării muncii” stând la baza „teoriei sociale a compensaţiei”.

În acelaşi manuscris, pe fila 162, Eminescu revine cu nuanţări, într-o ordine, oarecum, inversă, dinspre universal spre individual, în speţă, dinspre univers spre individul uman. „Sistemul nostru solar este în orice moment o unitate de forţe, ale cărui manifestaţiuni fenomenologice sumate la un loc, dau pururea aceeaşi unitate, e un pahra plin, la care dacă s-adaogă ceva, se varsă pe de lături. E de ajuns ca lumina Soarelui s-ajungă la Pământ pentru a-l pune în mişcare; e îndeajuns ca o impresie de dinafară s-atingă paharul plin al existenţei individuale, pentru ca acest pahar să se verse într-un act de voliţiune şi de mişcare. Dar acel act de voliţiune e pururea dureros, el devine plăcut abia atunci, când trecând prin sita cugetării, se purifică şi se ondolează oarecum în muzică, în vis, în armonie”. Eminescu a gândit asupra „insolaţiunii” ca generatoare a vieţii; omul, organismul ca rezultat al căldurii, al energiei, al luminii – „gheme de lumină”, „scară de raze”. Pe versoul filei 97 a aceluiaşi manuscris, stă scris: „Toate organismele sunt asemenea unei depănătoare, cari prefac mişcarea în linie dreaptă – care ar fi infinit de lungă – într-o linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină”. Sau, mai departe, pe fila 163: „Prin lucrarea unei raze ce luminează, se adaogă la această sumă (de puteri, n.n.) cantitatea a. Pentru întreaga sumă, care e o unitatem cantitatea e isuportabilă. ea trebuie să scape ca o tangentă oarecare. Ea scapă ca idee cugetată şi esprimată”. Din acest unghi, al surprinderii „manifestaţiunilor fenomenologice ”, existenţa este mişcare: „Ezistere = movi”; viaţa, rezultat al mişcării: „Vivere = resultare de motu”; cunoaşterea, apercepere a legilor raţiunii sub acţiunea realităţii obiective: „Sentire = sentire proportiones inter se et universum”; subliniind cu şase linii, „Progresul = zvârcolirea tangentei în spirală” (Mss. 2255, 360 v.) (Acestea sunt relevate şi de Mihai Ciurdariu în studiul Eminescu şi gândirea filosofică, din Studii eminesciene, E.P.L. Buc., 1965, p.101); conştiinţa = „punctul de gravitaţie al individului, care, mişcat de puteri enorme, sare în unghiul de scăpare, eşapează într-o tangentă, în realitate proporţională, dar în iluzie infinită”; sau, corolarul activităţii umane, arta = „un act de voliţiune insirant, trecut prin sita inteligenţei, răcit prin precepte de gust şi de echilibru – tradus în operă de artă” (Mss. 2275 B, 13).

Dar cele două lumi se află într-o despărţire – aparentă opoziţie – pe care Eminescu, prin teoria corelatelor, va încerca să o depăşească şi să construiască „un tip de ontologie dinamică”, cum relevam în ultimul capitol din Banchetul (Ed. Cartea Românească, Buc., 984, p. 283), în care omului îi revine o funcţie esenţial-ontologică. Restrângem demonstraţia la adevărurile proprii celor două lumi, spre a explicita funcţia „maşinii intercalate”, a omului. Pentru mundus inteligibilis (noumenon), sau natura naturans, a constantelor universale există adevăruri categorice, exacte, mecanico-matematice; pentru mundus sensibilis (phaenomenon), sau „natura naturată”, există adevăruri fenomenologice (Mss. 2255, 417 v.), artistice, de perspectivă, care „reprezintă raportul capacităţii noastre de-a percepe faţă de mărimi absolute” (Mss. 2264, 177). Acestea din urmă sunt rezultatul „termenilor fenomenologici”, al „determinaţiilor”, am putea spune, al raportului dintre finit şi infinit. Eminescu va răsuci şi studia acest raport pe toate feţele. În orice caz, tocmai rezultatele acestui raport vor genera dezechilibrul necesar echilibrului. Aceasta, pentru a nu se cădea în entropie. În această mişcare, omul, ca fiinţă creatoare de fiinţă, îşi are un rol fundamental. A se opune căderii lumii, cel puţin a celei umane. Pe versoul filei 96 a Mss. 2267, Eminescu scrie: „mişcarea lumii mari, reflectată în cea mică, este fracturarea unei mişcări inf (inite) în senzaţiunile (ilizibil) a unui ochi, a unei urechi. Mişcarea intercalată – paranteze”. Sau: „un om nu este într-o mişcare generală, decât o paranteză mecanică – o maşină intercalată”. Fără să urmărim tragismul acestei lumi a termenilor fenomenologici, să transcriem notarea de pe versoul filei 161 a Mss. 2270: „Organismele, maşine intercalate în linie directă a mişcărilor mari ale Universului – paranteze într-un text general”. Paranteze, adevărate „determinaţii reflexive” hegeliene, introduse într-un text universal, mult dorit de gânditorul Eminescu să ne revele prin el „fiinţa lumii”.

Parantezele acestea trebuiau să dea „viaţă” tentaţiei supraomeneşti de a corela cele două feluri de adevăruri şi lumi, şi de a obţine o viziune unitară asupra existenţei; ele trebuiau să dea sens limbii despre care Eminescu nota pe versoul filei 160, din Mss. 2267: „Limba universală. Limba de formule adică de fracţiuni ale celor trei unităţi timp, spaţiu, mişcare”. Dar „maşini intercalate”, „paranteze”, „fracţiuni”, individualuri – cine le ţine? – ne întrebăm odată cu poetul, ca în fragmentul Archaeus, din Mss. 2269. „Archaeus”, sau „textul general” ? Şi unul şi altul, vom observa, într-o mişcare circulară, de „natura valului”, cum îi plăcea poetului şi filosofului nostru să spună.

(Publicat în Vatra Veche, anul III, nr. 6 (30), iunie 2011, p. 11-12)