de Dumitru VELEA
Reflexiunile eminesciene tind să se aşeze într-un edificiu de o uimitoare şi modernă arhitectonică, în ultimul timp, vizibilă din ce în ce mai mult; piatră cu piatră, bucată cu bucată vin şi se leagă într-un model cosmotic, în ceea ce poetul a numit Încercări de metafizică idealistă a raporturilor constante în mişcarea eternă. O încercare de a potrivi câteva dintre acestea, într-un „cerc” de pe marele „cerc de cercuri” al edificiului, devine incitantă, cel puţin în prima fază, până la a-şi dezvălui, în pofida fragmentarismului, necesitatea şi justeţea catenărilor dialectice. Cu o linie nesigură să urmărim doar câteva puncte ale mişcării ce ne-ar sugera „cercul” individualului, în cazul de faţă, al omului, căutându-şi sau deschizându-se determinaţiilor. Orice individual îşi are inerenta sa măsură, o presupusă identitate abstractă, tradusă printr-o stare de echilibru. (Echilibru – această idee va tortura ca o necesitate aprinsa minte eminesciană.) În Mss. 2275 B, fila 3, poetul notează: „Starea de linişte e o stare de echilibru. ea nu e nici bună nici rea precum a = a e expresia pentru echilibru. Sunt două greutăţi puse în două terezii opuse – limba arată drept la mijloc. Orice impresie din afară cade însă într-una din terezii a = a + x. Numaidecât x caută scăpare din ecuaţie, fie în ţipet, fie în vorbă, fie în gândire reflexivă. X devine agentul unei maşine intercalate. Viaţa noastră întrucât e simţită de noi, e o serie infinită de acte de voliţiune pozitive sau negative, de da, sau nu”. Sunt determinaţiile pe care individualul le ia; deschiderea lui către particular. Mai departe, pe fila 34, poetul trece la echilibrul universalului. Şi acestuia, parcă hegelian, i se intuieşte coliziunea cu ambivalenţa sa, relevată oarecum dinspre universal spre individual: „Dar îl veţi numi Absolut, dar (î)l veţi numi Infinit, deci unul – Unul rămâne pururea. Dezechilibrul e durerea, e jalea pe de o parte – e bucuria, e fericirea pe de alta. odată echilibrul stabilit rămâne zero dinamic, sentimentul unităţii şi al golului sufletesc. Şi echilibrul e dreptate – e adevărul – e unul”.
O lume a echilibrului şi alta a dezechilibrului; o lume abstractă dar gravidă de contradicţie, a lui „zero dinamic”, şi alta a nexurilor de contradicţii. Stau faţă în faţă, se implică una pe alta sau îşi restabilesc o nouă şi dialectică identitate? Până la o cercetare a întregului, greu de spus. Deocamdată se ştie că Eminescu a trăit acut ideea corelatelor, care, teoretic, era consecinţa „teoriei ecuaţiunii universale” (Mss, 2267, 76 v.) şi poate soluţia dialectizării celor două lumi. În acestea îşi găsea temeiul ideea de echilibru, sau cumpănă, cum îşi va nota el, de la primul nivel al cunoaşterii – al simţurilor – şi până la ultimul – al „raţiunii infinite” (v. în Mss. 2275 B, 72 v.: „Urechea e cântarul sunetelor – ochii cîntarul luminii, nervii cântarul tactului – mirosul cumpăna chimică a elementelor, gustul idem. Creierul cântarul înţelesului”.) Această idee de echilibru îşi adjudecă drept corelat mecanic legea conservării şi transformării energiei. Poetul îl urmăreşte îndeaproape pe fizicianul robert Mayer, traducând, în perioada 1880-1881, după ce luase cunoştinţă încă de la Berlin, ale sale Bemerkungen über die Kräfte der unbelebten Natur (Observaţii asupra puterilor naturii nevieţuitoare), 1842, dar folosită ediţia din 1874 (v. Mss. 2267). Dacă Immanuel Kant „a descoperit – scrie Eminescu pe versoul filei 9 a Mss. 2267 – că spaţiul ca mărime este pururea egal cu sine însuşi, că orice parte am lua din el, aceasta e determinată în mod aprioric de inteligenţa noastră, atât în privirea mărimii ei, cât şi în privirea raportului cu restul spaţiului”, la fel şi timpul, dar în ceea ce priveşte cauzalitatea, el „rămâne obscur”. „Aici vine J. Robert Maxer – îşi notează mai departe poetul – şi susţine că întreaga energie cuprinsă în siostemul nostru solar este o sumă constantă, incapabilă de-a fi diminuată sau sporită, pururea aceeaşi, şi că toate manifestaţiunile acestei singure puteri sunt termeni fenomenologici, cari adunaţi la un loc ne dau pururea acea sumă constantă”. Această lege a conservării şi transformării energiei „studiată sub toate aspectele ei” – scrie acad. Aurel Avramescu în Viziunea eminesciană şi ipoteze ştiinţifice în cosmogonie, în Ramuri, nr. 1, 1964 – va deveni o teză fundamentală în sistemul filosofic eminescian, cu aplicaţii până la celula fundamentală a existenţei sociale – munca: „principiul conservării muncii” stând la baza „teoriei sociale a compensaţiei”.
În acelaşi manuscris, pe fila 162, Eminescu revine cu nuanţări, într-o ordine, oarecum, inversă, dinspre universal spre individual, în speţă, dinspre univers spre individul uman. „Sistemul nostru solar este în orice moment o unitate de forţe, ale cărui manifestaţiuni fenomenologice sumate la un loc, dau pururea aceeaşi unitate, e un pahra plin, la care dacă s-adaogă ceva, se varsă pe de lături. E de ajuns ca lumina Soarelui s-ajungă la Pământ pentru a-l pune în mişcare; e îndeajuns ca o impresie de dinafară s-atingă paharul plin al existenţei individuale, pentru ca acest pahar să se verse într-un act de voliţiune şi de mişcare. Dar acel act de voliţiune e pururea dureros, el devine plăcut abia atunci, când trecând prin sita cugetării, se purifică şi se ondolează oarecum în muzică, în vis, în armonie”. Eminescu a gândit asupra „insolaţiunii” ca generatoare a vieţii; omul, organismul ca rezultat al căldurii, al energiei, al luminii – „gheme de lumină”, „scară de raze”. Pe versoul filei 97 a aceluiaşi manuscris, stă scris: „Toate organismele sunt asemenea unei depănătoare, cari prefac mişcarea în linie dreaptă – care ar fi infinit de lungă – într-o linie învălătucită împrejurul ei ca la ghem. Gheme de lumină”. Sau, mai departe, pe fila 163: „Prin lucrarea unei raze ce luminează, se adaogă la această sumă (de puteri, n.n.) cantitatea a. Pentru întreaga sumă, care e o unitatem cantitatea e isuportabilă. ea trebuie să scape ca o tangentă oarecare. Ea scapă ca idee cugetată şi esprimată”. Din acest unghi, al surprinderii „manifestaţiunilor fenomenologice ”, existenţa este mişcare: „Ezistere = movi”; viaţa, rezultat al mişcării: „Vivere = resultare de motu”; cunoaşterea, apercepere a legilor raţiunii sub acţiunea realităţii obiective: „Sentire = sentire proportiones inter se et universum”; subliniind cu şase linii, „Progresul = zvârcolirea tangentei în spirală” (Mss. 2255, 360 v.) (Acestea sunt relevate şi de Mihai Ciurdariu în studiul Eminescu şi gândirea filosofică, din Studii eminesciene, E.P.L. Buc., 1965, p.101); conştiinţa = „punctul de gravitaţie al individului, care, mişcat de puteri enorme, sare în unghiul de scăpare, eşapează într-o tangentă, în realitate proporţională, dar în iluzie infinită”; sau, corolarul activităţii umane, arta = „un act de voliţiune insirant, trecut prin sita inteligenţei, răcit prin precepte de gust şi de echilibru – tradus în operă de artă” (Mss. 2275 B, 13).
Dar cele două lumi se află într-o despărţire – aparentă opoziţie – pe care Eminescu, prin teoria corelatelor, va încerca să o depăşească şi să construiască „un tip de ontologie dinamică”, cum relevam în ultimul capitol din Banchetul (Ed. Cartea Românească, Buc., 984, p. 283), în care omului îi revine o funcţie esenţial-ontologică. Restrângem demonstraţia la adevărurile proprii celor două lumi, spre a explicita funcţia „maşinii intercalate”, a omului. Pentru mundus inteligibilis (noumenon), sau natura naturans, a constantelor universale există adevăruri categorice, exacte, mecanico-matematice; pentru mundus sensibilis (phaenomenon), sau „natura naturată”, există adevăruri fenomenologice (Mss. 2255, 417 v.), artistice, de perspectivă, care „reprezintă raportul capacităţii noastre de-a percepe faţă de mărimi absolute” (Mss. 2264, 177). Acestea din urmă sunt rezultatul „termenilor fenomenologici”, al „determinaţiilor”, am putea spune, al raportului dintre finit şi infinit. Eminescu va răsuci şi studia acest raport pe toate feţele. În orice caz, tocmai rezultatele acestui raport vor genera dezechilibrul necesar echilibrului. Aceasta, pentru a nu se cădea în entropie. În această mişcare, omul, ca fiinţă creatoare de fiinţă, îşi are un rol fundamental. A se opune căderii lumii, cel puţin a celei umane. Pe versoul filei 96 a Mss. 2267, Eminescu scrie: „mişcarea lumii mari, reflectată în cea mică, este fracturarea unei mişcări inf (inite) în senzaţiunile (ilizibil) a unui ochi, a unei urechi. Mişcarea intercalată – paranteze”. Sau: „un om nu este într-o mişcare generală, decât o paranteză mecanică – o maşină intercalată”. Fără să urmărim tragismul acestei lumi a termenilor fenomenologici, să transcriem notarea de pe versoul filei 161 a Mss. 2270: „Organismele, maşine intercalate în linie directă a mişcărilor mari ale Universului – paranteze într-un text general”. Paranteze, adevărate „determinaţii reflexive” hegeliene, introduse într-un text universal, mult dorit de gânditorul Eminescu să ne revele prin el „fiinţa lumii”.
Parantezele acestea trebuiau să dea „viaţă” tentaţiei supraomeneşti de a corela cele două feluri de adevăruri şi lumi, şi de a obţine o viziune unitară asupra existenţei; ele trebuiau să dea sens limbii despre care Eminescu nota pe versoul filei 160, din Mss. 2267: „Limba universală. Limba de formule adică de fracţiuni ale celor trei unităţi timp, spaţiu, mişcare”. Dar „maşini intercalate”, „paranteze”, „fracţiuni”, individualuri – cine le ţine? – ne întrebăm odată cu poetul, ca în fragmentul Archaeus, din Mss. 2269. „Archaeus”, sau „textul general” ? Şi unul şi altul, vom observa, într-o mişcare circulară, de „natura valului”, cum îi plăcea poetului şi filosofului nostru să spună.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu